Au trecut 9 ani, dar mi-a rămas întipărit în memorie dialogul telefonic cu angajata de la Terapie Intensivă, prin care eram anunțați să mai așteptăm 24 de ore și apoi să venim să îl luăm pe tata. E așa de ireală trecerea asta de la individ la „cadavru”, de la om plin de dragoste și de vitalitate la „răposat”, de la soț și tată la „trup neînsuflețit”, de la viu la MORT … cum adică să fii azi sănătos și mâine să mori?! Unde s-a dus toată acea viață? Cum e posibil să nu mai fii pur și simplu?!
Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut după ce ne-am îmbrățișat toți 3, eu cu mama și fratele meu de 21 de ani, a fost să dau SMS-uri către prietenele mele cele mai apropiate să le spun (în 2009 rețelele sociale nu erau așa în vogă). Era dimineața Crăciunului și eu în loc de urări de Sărbătoare trimiteam mesaje funerare … nu m-am gândit nicio clipă ce efect va avea asupra lor sau ce vreau de la ele (de la 300 km distanță), așa am simțit să fac … Cristina, Anca, … iertați-mă!

A urmat un an 2010 în care am luat prima decizie majoră. Locuiam în București din 2003, aici am făcut facultatea, atunci lucram la HP, câștigam bine, dar era o muncă extenuantă psihic. Pe mama o auzeam prin telefon cum nu mai știa să vorbească, să meargă, să doarmă, să mănânce … Fratele meu a luat decizia să plece la muncă în Franța, iar ea a rămas singură. Singură cu toate amintirile și cu durerea aia insuportabilă. Îmi era groază că o să își ia zilele și că o să înnebunesc de durerea pierderii ambilor părinți, de vinovăția că n-am avut grijă de ea. Dar cel mai mult simțeam compasiune față de un om bun care se îmbolnăvise de „doliu”, mi se părea nedrept că o dragoste așa de mare ca a lor să se termine așa de brusc, aproape ca o agresiune fizică, după care rămâi plin de vânătăi și neputință.

Aveam 26 de ani și un înger păzitor, care mi-a găsit un serviciu neașteptat de bun chiar acolo în Brăila, orașul în care eram pregătită să fac orice, să fiu vânzătoare la non-stop, femeie la curățenie, orice ca să fiu lângă ea. Anulasem toate planurile mele personale și profesionale, pentru că simțeam că am o treabă mult mai importantă de făcut. Mama nu a fost nici pentru, nici împotriva mutării mele, îi era indiferent. Nimic nu o mai interesa. Îmi amintesc cum îi citeam seara de pe forumuri în engleză, traducând din mers poveștile femeilor care povesteau acolo ce simțeau. Și mama plângea, nu zicea nimic, nu mă privea, se uita în gol, dar mă asculta. Cuvintele mele, traduceri făcute ad-hoc ajungeau undeva la inima ei, nu vorbeam singură, începeam să văd un „progres”. „Exact asta simt și eu, nu-mi vine să cred!” – acestea sunt cuvintele pe care le repeta ca pe o revelație care îi aducea lumina în privire și ridica un pic colțurile gurii. Și continuam să caut povești care să semene cu a ei. Și mi se înodau lacrimile în barbă când citeam cu voce tare… Am plâns mult pe tot parcursul acelui an… Îmi era și rușine să îi spun să aibă speranță, că totul va fi ok până la urmă, că are ….ce? viața înainte?! Știam că nu își mai dorea prea multă viață, nu fără tata.

După forumuri străine, am început să citesc despre diverse charity-uri, asociații de prin America și Marea Britanie care organizau, încă de acum 30 de ani, diverse acțiuni. M-am uitat să văd ce există prin România, psiholog gratuit, grupuri de sprijin în genul Alcoolicii Anonimi, ceva, orice, către care să o îndrum, să vorbească și cu altcineva, poate să cunoască alte femei, românce, brăilence care să fie în aceeași situație.

Nu am găsit nicio resursă utilă. Nu-mi venea să cred că pentru o durere așa de mare nu există NIMIC de ajutor!  Mă întrebam ce fac oamenii care nu știu engleză, ei cum află despre travaliul de doliu, despre ce este normal să simți, despre etapele doliului?! Singura ședință gratuită a fost cu un psiholog din Brăila care tocmai făcea o cercetare pe subiect și avea nevoie de oameni să completeze un chestionar despre manifestările din perioada de doliu … După experiența asta, mama nu a mai vrut să meargă la niciun psiholog, concluzionând că toți sunt la fel și că n-o va ajuta cu nimic, sunt bani aruncați aiurea, că oricum mă are pe mine și eu o înțeleg cel mai bine.

Au mai trecut câteva zile și prin august 2010 am început să scriu pe blog. Aveam planuri mari, uriașe, dar niciun fel de experiență în asistență socială ori în psihologie. Eram fix nimeni. Dar citisem o grămadă, sute de ore, de pe site-uri străine, urmăream activitatea a zeci de organizații care se ocupau de grief support (Dougy Center SUA, Cruse Bereavement UK, Care for the Family UK și multe altele). Știam ce fac ei, dar nu știam cum fac, cum e organizată munca în spate, ce resurse financiare sunt necesare pentru a oferi grupuri de suport gratuite, tabere, linii telefonice, consiliere 1-1 și multe alte servicii pentru membrii comunității.

Am creat pagina de Facebook, prin care am cunoscut mii de oameni și am început să îmi doresc din ce în ce mai mult să FAC ceva pentru ei. Mă pasiona, mă obseda, mă motiva gândul acesta de a avea centre de sprijin în orașele mari, de a organiza multe evenimente cu impact, de a facilita accesul oamenilor sărmani la serviciile unor psihologi buni. Lucram zi și noapte la asta, cu o energie care habar n-am de unde venea, de parcă trebuia să construiesc un „adăpost” care într-o zi urma să protejeze o bună prietenă sau chiar pe mine ….

În 2011 am oficializat totul, înființând o asociație care a ridicat multe sprâncene prin însăși denumirea ei: Există viață după doliu. Voiam să strâng bani ca să plătesc psihologi, așa încât oamenii care sufereau să se simtă încurajați să ceară ajutorul.

Mi-am petrecut următorii ani căutând moduri de a comunica în spațiul public despre moarte, un subiect tabu, la care nimeni nu voia să se gândească. Am făcut un canal de Youtube și am început să înregistrez filmulețe informative, educative, de sprijin, nici nu știu. Mai jos este primul astfel de filmuleț (și cel mai vizionat). Sunt în dormitorul de la Brăila, mi-a luat 2 zile să scriu textul și vreo 30 de duble; am repetat până când nu mi-a mai venit să plâng în hohote. Au început să îmi scrie oameni care se simțeau ajutați de ceea ce eu comunicam. Iar asta mi-a dat curaj să continui.

A fost doliularomani.wordpress.com, apoi existaviatadupadoliu.ro si acum planurideviitor.ro

va urma… despre primele acțiuni, primii oameni ajutați, primii donatori, primele recunoașteri ale eforturilor

Mihaela Ioanițoaia (Vlad),

fondator Asociația „Există viață după doliu!”