Inapoi la Resurse utile

Înțelegerea morții prin tanatopsihologie

Fragmente din articolul psihosociologului Ionel Mohîrţă, din Revista ETPA

MOARTEA TRECUTĂ PRIN „FILTRUL“ SUFLETULUI

Moartea îi afectează nu numai pe cei morţi, dar şi pe cei vii, şocul fiind puternic pentru cei care rămân în viaţă. Încetarea bruscă a activităţii metabolice, în cazurile terminale de moarte, îi pune pe morţi într-o situaţie în care nu mai sunt capabili să răspundă nevoilor emoţionale ale celor dragi. În cazurile cele mai serioase, trauma suferită de cei vii în urma decesului cuiva poate dura tot restul vieţii lor, până la propria moarte. Astfel, cercul vicios al traumei morţii se menţine pe termen nedefinit.

Omul primitiv şi cel medieval s-au consolat cu greu cu idea că moartea este inerentă vieţii, şi a prelungit viaţa într-o lume imaginară, „lumea de dincolo“, omul modern a trăit şi mai trăieşte încă o adevarată angoasă în faţa morţii. Omul contemporan, încearcă, dacă nu să se consoleze cel puţin să se obişnuiască şi să coabiteze cu ea.

Spre jumătatea vieţii omul trece printr-o criză, printr-o stare de schimbare profundă, care se manifestă în general printr-o puternică depresie. Această criză este esenţială, reflectă o etapă a dezvoltării personale şi este asociată cu diverse imagini şi simboluri ale Vieţii şi ale Morţii. Aceste imagini sunt cutremurătoare, visele care le poartă au forţa unei unde de şoc, provocînd o metamorfoză adîncă, o nouă naştere. Parcă am trece de la o identitate de împrumut la una reală.

(…)

Când pierd o fiinţă iubită, majoritatea oamenilor, după câteva luni de suferinţă, reuşesc să-şi adune forţele şi îşi regăsesc pofta de viaţă (deşi se gândesc cu tristeţe la cel dispărut), dar alţii nu reuşesc şi rămân cufundaţi în ceea ce un psihiatru ar numi doliu patologic, ceea ce necesită o intervenţie terapeutică.

Capacitatea oamenilor de a supravieţui pierderii unei fiinţe iubite şi riscul de a fi cuprins de depresie depind de numeroşi factori (după J.Bowlby,1984):

– sensibilitatea personală la pierderi (care poate fi exacerbată de unele pierderi suferite în copilărie), componentă a personalităţii. Experienţele infantile precoce cu mama au contribuit la dezvoltatea propriului stil de ataşament (Prigerson H.G., 1997), care se va manifesta mai apoi în toate legăturile din viaţa de adult.

– felul în care se produce pierderea. Se pare că şansele de a depăşi mai uşor pierderea unei fiinţe dragi sunt mai mari dacă pierderea se produce progresiv. Există astfel o pregătire, cum se întâmplă în cazul unei boli incurabile a unui apropiat. În schimb, pierderile brutale sunt mai devastatoare (Kissane, 1996).

– intensitatea şi durata relaţiei. La adulţi, doliul patologic apare mai ales când dispare unul dintre soţi sau un copil.

– complexitatea emoţiilor resimţite faţă de cel pierdut. Tristeţea combinată cu alte emoţii (anxietate, mânie, nostalgie, etc.) este mai dificil de depăşit decât tristeţea „simplă“.

– sprijinul acordat din partea celorlalţi. Anumite studii au reliefat influenţa remarcabilă a stimulului de comunicare adoptat în familie asupra evoluţiei doliului la văduve (Cottraux J., 1995). În general, un individ izolat din punct de vedere social este mai vulnerabil atunci când se confruntă cu o pierdere.

Sursa: www.tanatopsihologie.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi la Resurse utile

Abonare la Newsletter

Holler Box