VIAȚA MEA ÎNAINTE

M-am născut în 1984 într-o familie modestă material, dar pot să spun că nu mi-a lipsit nimic. În toate amintirile mele frumoase din copilărie sau adolescență persoana care iese în evidență mereu pus pe glume, pupăcios și afectuos și cald, este TATA. Un bărbat înalt dar timid, harnic și foarte motivat să facă orice pentru a avea grijă de noi copiii mai ales, dar și de mama. Părinții mei au fost împreună 26 de ani și tot își spuneau “Te iubesc!” în fiecare zi. Mi-a fost greu la 19 ani când am plecat departe la București, pentru că noi eram foarte uniți, ne povesteam totul, părinții mei erau portul în care reveneam mereu pentru a mă simți în siguranță. Dar treptat ne-am obișnuit și cu distanța, mai ales pentru că fratele meu rămăsese acasă cu ei. După încă 4 ani, a venit și el la București și mama mi-a povestit că după ce au rămas doar ei doi în casă iubirea dintre ei a crescut, în sfârșit erau „liberi” să facă ce vor. Începuseră să mănânce mai sănătos, mergeau în mai multe excursii, aveau multe planuri. Nici nu își imaginau că peste numai 2 ani destinul va scrie finalul poveștii lor de iubire.

VIAȚA MEA DUPĂ

Pe 25 decembrie 2009 tatăl meu, care de curând împlinise 49 de ani, a făcut stop cardiac și ne-am trezit toți într-o viață nouă. Am aflat astfel, la 25 de ani, că părinții nu sunt nemuritori, cum simțeam eu. Fiecare zi fără el era așa de increbilă, un lung vis urât, un gol în inimă, un dor care pulsează, o durere ascuțită care sufocă.

O lună abia mi-am păstrat echilibrul, în a doua am început să zambesc iar. Nu reacționam prea bine la încurajarea „Nu mai plânge, că nu-l aduci înapoi”. De multe ori îmi ascundeam lacrimile, ca ceilalți să nu mă vadă plângând. Și plângeam minute în șir deasupra unor fotografii, până mă apucau durerile de cap, înfundarea căilor respiratorii și umflarea ochilor.

În primăvara lui 2010, am luat hotărârea să mă întorc în Brăila, la fel și fratele meu și să locuim împreună cu mama. Am renunțat la relația cu prietenul meu de la acel moment, cu care eram împreună de nici o lună, dar ne înțelegeam destul de bine. Am locuit cu mama mea încă 4 ani, timp în care am avut mare noroc (trimis de … cineva de Sus) de un loc de muncă foarte bun. Ne-am acomodat greu una cu alta, dar treptat prezența mea în casă a ridicat-o emoțional, a ajutat-o să iasă din depresie și să nu ia decizii ireversibile cu consecințe dureroase. Ea mergea la serviciu și atât; nu prea ieșea din casă, de teama că cineva o să o vadă în ipostaza de văduvă.

Mulți oameni erau surprinși că și după 8 luni eu încă mai plâng și îmi tremură vocea când vorbesc despre tăticul meu, eu o femeie în toată firea la 25 de ani. Când am comemorat a noua lună fără el, am simțit că eram mai bine. Doar că era foarte liniște în casa noastră, toți îi simțeam dureros lipsa liderului nostru, a „motorul de căutare” pentru orice întrebare, omul cu o soluție pentru orice și cu o glumă șugubeață la fiecare câteva minute. Nu mergeam la cimitir decât foarte rar, nici măcar lunar, chiar dacă e destul de aproape de casă, pentru că nu puteam. Prietenii de familie s-au împuținat, vizitele și telefoanele s-au rărit, contrar promisiunilor de la primele pomeni.

Am învățat încet încet să nu mă mai tem așa mult de orele întunecate, pentru că „așa e viața”! Nu există bine fără rău, cum nu există zi fără noapte sau viață fără moarte. În unele zile mă simțeam tristă și vinovată că nu mai plângeam sau că uneori treceau chiar sferturi de oră fără să mă gândesc la el, că evit să povestesc întâmplări cu el, că mă descurcam singură și nu mai oftam după sfaturile lui. Nu voiam să îl uit, doar să merg mai departe …. Așa cum știu că și el ar fi vrut să fac!

Când s-au împlinit 11 luni, mă gândeam surprinsă că încă n-am murit de durere și am putut să mă concentrez la serviciu. Treptat, durerea s-a mai estompat și am reușit să îi re-spunem glumele, să ne uităm la fotografii, să vorbim despre el la timpul trecut, să plângem mai puțin. Totul era aproape bine… în zilele când nu plângea mama. Eu și fratele meu ne-am luat cu serviciul, cu alte tinereții gânduri călătoare, cu întocmirea de planuri de viitor, doar mama nu avea nicio perspectivă de viitor.

În 2014 am revenit în București, lăsând-o pe mama singură, dar în siguranță, independentă, un pic mai încrezătoare în forțele ei.

PLANURILE MELE DE VIITOR

În toamna lui 2010 a încolțit în mintea și sufletul meu ideea că aș putea să înființez o asociație a celor care și-au pierdut soțul ori soția. Un loc unde oameni ca mama mea să găsească ajutor gratuit. Planul meu era să adun cât mai mulți oameni în jurul meu care să mă ajute să îmi pun ideea în practică. Am creat blogul doliularomani.wordpress.com, unde povesteam despre mine și familia mea, dar și propuneam diverse întâlniri. Nu am avut nici bani, nici relații, doar o puternică dorință ca niciun om care iese în calea mea să nu mai sufere cum am suferit eu. Eu am fost norocoasă pentru că aveam acces la internet, știam engleză, am citit mult despre doliu, m-am “salvat” singură, dar mulți oameni trăiesc ani de zile cu rana pe suflet.

Treptat, am cunoscut mulți oameni care mi-au înțeles planul, m-au încurajat și s-au alăturat efortului meu complet voluntar. Am acumulat mii de ore de voluntariat, munceam continuu ca să explic lumii de ce trebuie să existe o asociație. Numele ei este “Există viață după doliu!”

Update 2015: Azi, în iulie 2015, consider că am reușit să îmi realizez acest plan, datorită oamenilor extraordinar de buni pe care i-am întâlnit și cu care am creat relații bazate pe o prietenie sinceră. Asociația a crescut și am ajutat mii de oameni, absolut necondiționat, în cea mai grea perioadă a vieții lor. Iar satisfacția mea este uriașă! Acum lucrez numai la asociație, nu mai am niciun alt job, fac ce îmi place cel mai mult: să ajut oamenii la necaz, să ofer ce am și ce știu, fără să cer în schimb nimic. Dar cumva Dumnezeu are grijă și de mine, pentru că am avut parte de multe lucruri frumoase în toți acești ani.