11224624_879310658813837_1298386068300390295_n

Dorul de parinti – intalnire 30 octombrie, Bucuresti

Viața e mai ușoară cu prieteni! Pe unii îi cunoaștem în clasa întâi, pe alții la liceu, iar pe alții … ‘întâmplător’, când suntem la capătul puterilor și stresul ne înconjoară din toate părțile. Atunci e momentul când cineva de Sus trimite … PRIETENII.
Dacă ai 15-30 ani, ești în sau aproape de București și ai pierdut recent un om drag, te așteptăm la Seara cu prieteni ‘Toată lumea are-un dor’, tema „Viata dupa pierderea unui parinte”- vineri, 30 octombrie 2015, între 18.00 – 20.00.

Despre ce vom vorbi: Continue reading „Dorul de parinti – intalnire 30 octombrie, Bucuresti”

12119138_876975129047390_132381392392201661_n

Ne-am simtit ca in familie la Conferinta

12119138_876975129047390_132381392392201661_nJoi, 15 octombrie 2015, peste  60 de tineri si apropiati ai lor au participat în București la prima conferință de storytelling dedicată tinerilor care au pierdut oameni dragi – Cum sa treci cu bine prin perioade grele?

Patru speakeri din randul tinerilor, oameni care au cunoscut pierderea și loviturile vieții mult prea devreme, și-au spus povestea în fața a zeci de adolescenti si tineri adulti care căutau speranță, inspirație, încurajare de la cei care au trecut ei înșiși prin iadul suferinței și au găsit cumva o cale să iasă de acolo teferi. Participarea a fost gratuită și multe surprize plăcute i-au așteptat pe curajoșii care au venit.

Primii participanți au venit la 16.00 și au primit din partea organizatorilor o gustare și apă – oferite de 2 sponsori ai evenimentului. Curand locurile din sala s-au ocupat de fete și băieți veniti în grupuri de 2, 3 sau 4 prieteni ori colegi. Continue reading „Ne-am simtit ca in familie la Conferinta”

Catalin-Arama

Povestea lui Cătălin (16)

VIAȚA ÎNAINTE

Familia noastră a avut până în 2012 4 membri: tata (Nicușor), eu, mama și sora mea cu 10 ani mai mică, cu care mă cert deseori. Părinții noștri s-au căsătorit în 1998. Noi locuim acum în Brăila, la curte.

VIAȚA DUPĂ

Tatăl meu avea 39 de ani în 2012 când a descoperit că are cancer în stadiul de metastază, când vindecarea are șanse minime. Și-a prelungit timpul alături de noi cu ajutorul veninului de scopion (1.000 lei pentru 2 ml), a făcut chimioterapie, fizioterapie, dar tot a chelit și se simțea tot mai rău.

În duminica de dinainte, era zi de votare, îmi amintesc că i se făcuse rău, nu mai putea să își țină capul și i-am făcut o limonadă (am încercat de-a lungul timpului fel de fel de tratamente experiențiale). Spre ora 23.00 mama a chemat salvarea. Neliniștea în casă a atins cote maxime, i-am auzit prin casă vorbind despre candele și pregătiri. Tata a ajuns in terapie intensiva cand aveam 12 ani și a murit când aveam 13 (joi, 14 iunie 2012, ora 12.00).  Miercuri toți prietenii mă sunau să îmi spună La mulți ani, numai tata nu putea să îmi facă nicio urare! Iar joi mama a venit la mine și mi-a spus să fim tari și să rezistăm, pentru că suntem o familie.  Și mi-am dat seama că murise.  A fost depus la biserica. Am intrat doar sa il vad. Era in uniforma de politist. Sambata pe 16 a fost inmormantarea. La slujba nu am putut sa intru.

Mi-am promis că o să fiu tare, iar uneori mă închid în cameră și mă ascund. Dar în ultimii 3 ani s-au întâmplat cam multe, au murit un străbunic (în primăvara lui 2012 am fost la prima înmormântare din viața mea), apoi tata, străbunica (la înmormântarea ei am avut rol de dascăl), apoi fratele unui bunic, apoi tataia.

M-am maturizat: am invatat sa fac mancare, sa fac curat, sa nu mai spun tot ce gandeam (am realizat cat de rea e lumea). O ajut pe mama. Ne mai si certam. Ea are chef sa ma puna sa fac de toate, dar vreau sa si ies in oras. Dupa ce termin ce fac, mai gaseste ceva in plus de facut.

La școală am devenit mai serios, deși făceam mereu glume – iar oamenii au început să observe acest lucru. Ziua de naștere nu mi-am mai sărbătorit-o de atunci. E aiurea să fac petrecere, iar a doua zi să fie pomenirea. De cand nu mai e tata, totul din casa incepe sa se strice: aragaz, centrala, bicicleta, usi, televizor. Simt ca ceva ne impinge sa plecam din acea casă în care s-au întâmplat prea multe.

Am început să merg mai des la biserică. Treptat, după multe întâlniri cu oameni de treabă pe care i-am cunoscut acolo, am intrat în marea familie – toți preotii sunt tineri, pana in 40 de ani. M-au „adoptat” si pe mine, vorbim de toate, impartim totul, suntem “frati intru Domnul”. Biserica m-a ajutat sa trec mai usor, pentru că stând acolo si glumind sau lucrând mă țineam ocupat, ancorat in prezent.

Ma mai si distrez, nu doar casa si biserica, imi traiesc viata. Profit de tot ce gasesc bun in viata. Imi doresc ca totul sa fie bine si pentru mine si cei din jur (daca ei sunt fericiti, nu am motiv sa ma intristez; cand altii sunt tristi, si eu ma intristez)

Nu vorbesc despre tata, ca sa nu imi afle cineva slabiciunea si sa ma atace, sa o foloseasca impotriva mea. Lumea te ataca indiferent ce faci.  

PLANURI DE VIITOR

Acum sunt în anul 2 la seminarul teologic (trec clasa a X-a, mai am 3 ani) în Galați, dar vin acasă cam o dată pe lună. Mama are 38 de ani și nu lucrează, dar va termina curând scoala postliceala la Ana Aslan in Braila. Ea are grijă de sora mea Evy trece clasa zero în toamna lui 2015. Acum, mama îmi face toate poftele, cu tata mereu mă certam, pentru că eu voiam ba un telefon, ba un cățel. Dar mi-e tare dor de certurile noastre.

Prietena mea e din Galati (suntem de aproape 3 luni împreună) și ne vedem în baza celor 18 ieșiri anuale la care am dreptul, joia și duminica.

Sunt un copil care are ganduri mari si se chinuie si lupta pentru ele. Mama nu are bani sa imi indeplineasca dorintele, simt ca trebuie sa lupt pentru fiecare banut.  Financiar, uneori mai castig bani ca dascăl, la pomeni. Avem pensie de urmaș și uneori ne ajută și bunicii. Nu considerăm că este urgent să aduc eu mai mulți bani în casă, am stabilit că n-are rost sa ma chinui de acum cu munca, vreau sa mai profit de timpul asta, o să am timp să muncesc toată viața. Nu mă gândesc să plec din România. Cred că pot sa fiu fericit si cu 1000 lei, fericirea nu sta numai in bani, ci sa fii aproape de familie, nu la mii de kilometri.

În 2018 vreau sa vin in București la Facultatea de Teologie, să mă căsătoresc după absolvire și să devin preot. Sper să obțin o parohie la oraș.  Mai întâi o să caut biserici în care să cânt. Vreau sa ajut lumea si sa ii incurajez sa treaca peste probleme. Chiar daca sunt mic, am sfaturi bune, pentru ca de atunci mi s-au intamplat multe necazuri mai mici. Nu vreau raul nimanui, desi am trecut prin multe.

Nu mă preocup foarte mult pentru viitorul meu. Știu ce vreau, dar sunt relaxat.

Sfaturile mele pentru cineva ca mine:

  • Sa nu renunti, sa te gandesti la viitorul tau, ce vrei sa faci, nu sa clachezi, sa nu te gandesti ca e sfarsitul lumii si ca s-a terminat totul
  • Fiecare necaz in viata e cu un rost, Dumnezeu l-a dat ca sa te intareasca, doar celor care pot sa il duca
  • Alti oameni au avut mai multe necazuri si tot le-au depasit. „
  • Pentru cei care nu au pierdut pe nimeni si se cearta cu parintii: sa se gandeasca ca unii si-ar dori sa aiba parintii alaturi
Afis_A3_final

Ai intre 15-25 ani? Inscrie-te in „Planuri de viitor”!

PLANURI-DE-VIITOR-logo-resizedAi între 15-25 ani și viața ta s-a schimbat la 180 de grade, după ce unul din părinți a plecat dintre noi? Simți că poate nu vei mai fi niciodată fericit(ă)?

 Și alți membri ai comunității „Planuri de viitor – inspirate de un dor” au simțit la fel la început. Treptat, ne-am susținut reciproc și problemele nu au mai părut așa de grave. Am găsit sprijin unii în alții, alinare pentru durerea din suflet, soluții bune pentru lipsurile financiare, cuvinte de încurajare de la prieteni care chiar știu cum este … Să fii membru în comunitate este GRATUIT, tot ce trebuie tu să faci e să vii la întâlniri.

Condiții de eligibilitate:
– tineri între 15-25 ani, fete și băieți
– orice apartenență religioasă, politică, etnică sau de alt fel
– au pierdut unul din părinți (sau altă persoană dragă)
– minim 8 clase absolvite

– își doresc să cunoască oameni noi și să învețe lucruri utile în viață
Poți fi membru indiferent în ce oraș te afli, dar în 2015 cele mai multe activități sunt în București.

Pașii și beneficiile tale sunt:

1. Completezi FORMULARUL DE ÎNSCRIERE  – nu există o cotizație de membru. Totul este confidențial. În câteva zile, noi te sunăm și ne cunoaștem un pic mai bine.

2. Mergi la întâlnirea cu un terapeut/consilier care te va îndruma. Și mama sau tatăl tău pot merge tot acum. Aici ne spui planurile tale de viitor și așa noi începem să îți oferim ce ai nevoie pentru a le îndeplini.

3. Mergi la întâlnirile cu tineri de vârstă apropiată de a ta, asculți poveștile lor și descoperi o mulțime de lucruri utile pe care le poți aplica pentru a-ți face viața de familie mai ușoară și mai frumoasă, pentru cei dragi și în amintirea părintelui tău. Tot aici înveți să îți scrii CV-ul, să te exprimi într-o scrisoare de intenție în așa fel încât jobul dorit să devină realitate.

4. Mergi la întâlnirile cu mentori, coachi și traineri, socializezi cu ceilalți tineri și cu invitații, înveți mai multe despre oportunitățile pe care le ai și vezi că dincolo de atmosfera apăsătoare de acasă și grijile familiei există o speranță și tu ești perfect capabil(ă) să îți continui planurile de viitor!  Întâlnirile sunt relaxante și fun!

5. Dacă nu ai mai lucrat nicăieri, îți vom recomanda un stagiu de practică (voluntariat) timp de 1 sau 2 luni în București, cât să capeți încredere mai multă în tine.

6. La începutul lui 2016, cu forțe proaspete, mergem toți la un Târg de Joburi special creat pentru tinerii din comunitatea „Planuri de viitor”. Îți rămânem aproape până când găsești un job care să fie potrivit pentru tine. Iar mai departe tu poți rămâne membru oricât timp dorești. 

Proiectul “Succes în viață pentru tinerii cu un singur părinte – program integrat de susținere psihologică și profesională” este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene, accesaţi: www.eeagrants.org. Vizitați și www.fondong.fdsc.ro

Image of young psychiatrist comforting her sad patient

Doliul la copii și tineri – rezultatele unei cercetări din SUA

Următoarele rezultate fac parte dintr-un sondaj naţional alcătuit din 531 de copii şi tineri de 18 ani în doliu după moartea unui părinte sau frate, realizat de centre locale de asistență a durerii în întreaga SUA în parteneriat cu fundaţia New York Life şi National Alliance for Grieving Children.
Rezultatele arată că suportul familiei şi prietenilor este mult mai de ajutor pentru copii aflaţi în suferinţă şi asta deşi durerea este mental şi emoţional greu de suportat, majoritatea tinerilor şi copiilor îşi doresc să continue să îşi trăiască viaţa şi sunt plini de speranţă cu privire la propriul viitor. Continue reading „Doliul la copii și tineri – rezultatele unei cercetări din SUA”

Final1

Povestea Mihaelei (25)

VIAȚA MEA ÎNAINTE

M-am născut în 1984 într-o familie modestă material, dar pot să spun că nu mi-a lipsit nimic. În toate amintirile mele frumoase  din copilărie sau adolescență persoana care iese în evidență mereu pus pe glume, pupăcios și afectuos și cald, este TATA. Un bărbat înalt dar timid, harnic și foarte motivat să facă orice pentru a avea grijă de noi copiii mai ales, dar și de mama. Părinții mei au fost împreună 26 de ani și tot  își spuneau “Te iubesc!” în fiecare zi. Mi-a fost greu la 19 ani când am plecat departe la București, pentru că noi eram foarte uniți, ne povesteam totul, părinții mei erau portul în care reveneam mereu pentru a mă simți în siguranță. Dar treptat ne-am obișnuit și cu distanța, mai ales pentru că fratele meu rămăsese acasă cu ei. După încă 4 ani, a venit și el la București și mama mi-a povestit că după ce au rămas doar ei doi în casă iubirea dintre ei a crescut, în sfârșit erau „liberi” să facă ce vor. Începuseră să mănânce mai sănătos, mergeau în mai multe excursii, aveau multe planuri. Nici nu își imaginau că peste numai 2 ani destinul va scrie finalul poveștii lor de iubire. 

VIAȚA MEA DUPĂ

Pe 25 decembrie 2009 tatăl meu, care de curând împlinise 49 de ani, a făcut stop cardiac și ne-am trezit toți într-o viață nouă. Am aflat astfel, la 25 de ani, că părinții nu sunt nemuritori, cum simțeam eu.  Fiecare zi fără el era așa de increbilă, un lung vis urât, un gol în inimă, un dor care pulsează, o durere ascuțită care sufocă.

O lună abia mi-am păstrat echilibrul, în a doua am început să zambesc iar. Nu reacționam prea bine la încurajarea „Nu mai plânge, că nu-l aduci înapoi”. De multe ori îmi ascundeam lacrimile, ca ceilalți să nu mă vadă plângând.  Și plângeam minute în șir deasupra unor fotografii, până mă apucau durerile de cap, înfundarea căilor respiratorii și umflarea ochilor.

În primăvara lui 2010, am luat hotărârea să mă întorc în Brăila, la fel și fratele meu și să locuim împreună cu mama. Am renunțat la relația cu prietenul meu de la acel moment, cu care eram împreună de nici o lună, dar ne înțelegeam destul de bine. Am locuit cu mama mea încă 4 ani, timp în care am avut mare noroc (trimis de … cineva de Sus) de un loc de muncă foarte bun. Ne-am acomodat greu una cu alta, dar treptat prezența mea în casă a ridicat-o emoțional, a ajutat-o să iasă din depresie și să nu ia decizii ireversibile cu consecințe dureroase. Ea mergea la serviciu și atât; nu prea ieșea din casă, de teama că cineva o să o vadă în ipostaza de văduvă.

Mulți oameni erau surprinși că și după 8 luni eu încă mai plâng și îmi tremură vocea când vorbesc despre tăticul meu, eu o femeie în toată firea la 25 de ani. Când am comemorat a noua lună fără el, am simțit că eram mai bine. Doar că era foarte liniște în casa noastră, toți îi simțeam dureros lipsa liderului nostru, a „motorul de căutare” pentru orice întrebare, omul cu o soluție pentru orice și cu o glumă șugubeață la fiecare câteva minute. Nu mergeam la cimitir decât foarte rar, nici măcar lunar, chiar dacă e destul de aproape de casă, pentru că nu puteam. Prietenii de familie s-au împuținat, vizitele și telefoanele s-au rărit, contrar promisiunilor de la primele pomeni.

Am învățat încet încet să nu mă mai tem așa mult de orele întunecate, pentru că „așa e viața”! Nu există bine fără rău, cum nu există zi fără noapte sau viață fără moarte. În unele zile mă simțeam tristă și vinovată că nu mai plângeam sau că uneori treceau chiar sferturi de oră fără să mă gândesc la el, că evit să povestesc întâmplări cu el, că mă descurcam singură și nu mai oftam după sfaturile lui. Nu voiam să îl uit, doar să merg mai departe …. Așa  cum știu că și el ar fi vrut să fac!

Când s-au împlinit 11 luni, mă gândeam surprinsă că încă n-am murit de durere și am putut să mă concentrez la serviciu.  Treptat, durerea s-a mai estompat și am reușit să îi re-spunem glumele, să ne uităm la fotografii, să vorbim despre el la timpul trecut, să plângem mai puțin. Totul era aproape bine… în zilele când nu plângea mama. Eu și fratele meu ne-am luat cu serviciul, cu alte tinereții gânduri călătoare, cu întocmirea de planuri de viitor, doar mama nu avea nicio perspectivă de viitor.

În 2014 am revenit în București, lăsând-o pe mama singură, dar în siguranță, independentă, un pic mai încrezătoare în forțele ei.

PLANURILE MELE DE VIITOR

În toamna lui 2010 a încolțit în mintea și sufletul meu ideea că aș putea să înființez o asociație a celor care și-au pierdut soțul ori soția. Un loc unde oameni ca mama mea să găsească ajutor gratuit. Planul meu era să adun cât mai mulți oameni în jurul meu care să mă ajute să îmi pun ideea în practică. Am creat blogul doliularomani.wordpress.com, unde povesteam despre mine și familia mea, dar și propuneam diverse întâlniri. Nu am avut nici bani, nici relații, doar o puternică dorință ca niciun om care iese în calea mea să nu mai sufere cum am suferit eu. Eu am fost norocoasă pentru că aveam acces la internet, știam engleză, am citit mult despre doliu, m-am “salvat” singură, dar mulți oameni trăiesc ani de zile cu rana pe suflet.

Treptat, am cunoscut mulți oameni care mi-au înțeles planul, m-au încurajat și s-au alăturat efortului meu complet voluntar. Am acumulat mii de ore de voluntariat, munceam continuu ca să explic lumii de ce trebuie să existe o asociație. Numele ei este “Există viață după doliu!”

Update 2015: Azi, în iulie 2015, consider că am reușit să îmi realizez acest plan, datorită oamenilor extraordinar de buni pe care i-am întâlnit și cu care am creat relații bazate pe o prietenie sinceră. Asociația a crescut și am ajutat mii de oameni, absolut necondiționat, în cea mai grea perioadă a vieții lor. Iar satisfacția mea este uriașă! Acum lucrez numai la asociație, nu mai am niciun alt job, fac ce îmi place cel mai mult: să ajut oamenii la necaz, să ofer ce am și ce știu, fără să cer în schimb nimic. Dar cumva Dumnezeu are grijă și de mine, pentru că am avut parte de multe lucruri frumoase în toți acești ani.