Marius Vlad

Povestea lui Marius (21)

Când aveam 21 de ani, deși eram deja la facultate, nu mă consideram om matur, spuneam despre mine că sunt încă un copil. Totul mergea bine, viata era frumoasa, inca nu ma incercase cu obstacole sau capcane.

Am avut o copilarie usoara si fericita, cu multe amintiri placute alaturi de familia noastra. Parintii mi-au oferit cam tot ce am cerut, cu toate ca nu provin dintr-o familie instarita.

Eram in ultimul an la facultate din Bucuresti, aveam un job si toata lumea era bine.

Totul s-a schimbat brusc. Ca majoritatea oamenilor, nici eu nu asteptam sa mi se intample mie, dar ceea ce a fost de negandit si de neprevazut s-a intamplat. Tatal meu a murit. Cel mai bun prieten al meu. Taticul meu iubit care din cate stiam eu nu suferea de nici o boala. Totul din cauza unei simple raceli la plamani si a unei internari la locul nepotrivit si la timpul nepotrivit (25 decembrie 2009). Totul s-a intamplat atat de repede, incat pe moment, nici nu am avut timp sa caut un vinovat pentru moartea lui. E greu sa gandesti cand cade cerul pe tine …

Dupa 6 ani grei, pot sa confirm ca durerea sufletului se diminueaza cu timpul, dar senzatia de gol interior ramane probabil pe viata. Eu incerc sa il umplu in fiecare zi putin cate putin, fiind o persoana civilizata cum i-ar fi placut sa fiu si punand in practica tot ce m-am invatat.

In ziua de azi, viata a revenit la normal, m-am maturizat, am la randul meu familia mea si urmeaza sa ma casatoresc, dar impactul provocat de pierderea lui se resimte si acum. Uneori inainte de a decide ceva pentru mine, ma intreb daca i-ar fi placut si lui sau daca ar fi de acord cu decizia mea. Banuiesc ca acest lucru e normal, pentru ca eu stiu ca el continua sa traiasca prin mine.

In orice caz, incerc sa ii fac onoare ori de cate ori am ocazia si un lucru e sigur: tatal meu va ramane intotdeauna in sufletul meu.

Image of young psychiatrist comforting her sad patient

Doliul la copii și tineri – rezultatele unei cercetări din SUA

Următoarele rezultate fac parte dintr-un sondaj naţional alcătuit din 531 de copii şi tineri de 18 ani în doliu după moartea unui părinte sau frate, realizat de centre locale de asistență a durerii în întreaga SUA în parteneriat cu fundaţia New York Life şi National Alliance for Grieving Children.
Rezultatele arată că suportul familiei şi prietenilor este mult mai de ajutor pentru copii aflaţi în suferinţă şi asta deşi durerea este mental şi emoţional greu de suportat, majoritatea tinerilor şi copiilor îşi doresc să continue să îşi trăiască viaţa şi sunt plini de speranţă cu privire la propriul viitor. Continue reading „Doliul la copii și tineri – rezultatele unei cercetări din SUA”

Final1

Povestea Mihaelei (25)

VIAȚA MEA ÎNAINTE

M-am născut în 1984 într-o familie modestă material, dar pot să spun că nu mi-a lipsit nimic. În toate amintirile mele frumoase  din copilărie sau adolescență persoana care iese în evidență mereu pus pe glume, pupăcios și afectuos și cald, este TATA. Un bărbat înalt dar timid, harnic și foarte motivat să facă orice pentru a avea grijă de noi copiii mai ales, dar și de mama. Părinții mei au fost împreună 26 de ani și tot  își spuneau “Te iubesc!” în fiecare zi. Mi-a fost greu la 19 ani când am plecat departe la București, pentru că noi eram foarte uniți, ne povesteam totul, părinții mei erau portul în care reveneam mereu pentru a mă simți în siguranță. Dar treptat ne-am obișnuit și cu distanța, mai ales pentru că fratele meu rămăsese acasă cu ei. După încă 4 ani, a venit și el la București și mama mi-a povestit că după ce au rămas doar ei doi în casă iubirea dintre ei a crescut, în sfârșit erau „liberi” să facă ce vor. Începuseră să mănânce mai sănătos, mergeau în mai multe excursii, aveau multe planuri. Nici nu își imaginau că peste numai 2 ani destinul va scrie finalul poveștii lor de iubire. 

VIAȚA MEA DUPĂ

Pe 25 decembrie 2009 tatăl meu, care de curând împlinise 49 de ani, a făcut stop cardiac și ne-am trezit toți într-o viață nouă. Am aflat astfel, la 25 de ani, că părinții nu sunt nemuritori, cum simțeam eu.  Fiecare zi fără el era așa de increbilă, un lung vis urât, un gol în inimă, un dor care pulsează, o durere ascuțită care sufocă.

O lună abia mi-am păstrat echilibrul, în a doua am început să zambesc iar. Nu reacționam prea bine la încurajarea „Nu mai plânge, că nu-l aduci înapoi”. De multe ori îmi ascundeam lacrimile, ca ceilalți să nu mă vadă plângând.  Și plângeam minute în șir deasupra unor fotografii, până mă apucau durerile de cap, înfundarea căilor respiratorii și umflarea ochilor.

În primăvara lui 2010, am luat hotărârea să mă întorc în Brăila, la fel și fratele meu și să locuim împreună cu mama. Am renunțat la relația cu prietenul meu de la acel moment, cu care eram împreună de nici o lună, dar ne înțelegeam destul de bine. Am locuit cu mama mea încă 4 ani, timp în care am avut mare noroc (trimis de … cineva de Sus) de un loc de muncă foarte bun. Ne-am acomodat greu una cu alta, dar treptat prezența mea în casă a ridicat-o emoțional, a ajutat-o să iasă din depresie și să nu ia decizii ireversibile cu consecințe dureroase. Ea mergea la serviciu și atât; nu prea ieșea din casă, de teama că cineva o să o vadă în ipostaza de văduvă.

Mulți oameni erau surprinși că și după 8 luni eu încă mai plâng și îmi tremură vocea când vorbesc despre tăticul meu, eu o femeie în toată firea la 25 de ani. Când am comemorat a noua lună fără el, am simțit că eram mai bine. Doar că era foarte liniște în casa noastră, toți îi simțeam dureros lipsa liderului nostru, a „motorul de căutare” pentru orice întrebare, omul cu o soluție pentru orice și cu o glumă șugubeață la fiecare câteva minute. Nu mergeam la cimitir decât foarte rar, nici măcar lunar, chiar dacă e destul de aproape de casă, pentru că nu puteam. Prietenii de familie s-au împuținat, vizitele și telefoanele s-au rărit, contrar promisiunilor de la primele pomeni.

Am învățat încet încet să nu mă mai tem așa mult de orele întunecate, pentru că „așa e viața”! Nu există bine fără rău, cum nu există zi fără noapte sau viață fără moarte. În unele zile mă simțeam tristă și vinovată că nu mai plângeam sau că uneori treceau chiar sferturi de oră fără să mă gândesc la el, că evit să povestesc întâmplări cu el, că mă descurcam singură și nu mai oftam după sfaturile lui. Nu voiam să îl uit, doar să merg mai departe …. Așa  cum știu că și el ar fi vrut să fac!

Când s-au împlinit 11 luni, mă gândeam surprinsă că încă n-am murit de durere și am putut să mă concentrez la serviciu.  Treptat, durerea s-a mai estompat și am reușit să îi re-spunem glumele, să ne uităm la fotografii, să vorbim despre el la timpul trecut, să plângem mai puțin. Totul era aproape bine… în zilele când nu plângea mama. Eu și fratele meu ne-am luat cu serviciul, cu alte tinereții gânduri călătoare, cu întocmirea de planuri de viitor, doar mama nu avea nicio perspectivă de viitor.

În 2014 am revenit în București, lăsând-o pe mama singură, dar în siguranță, independentă, un pic mai încrezătoare în forțele ei.

PLANURILE MELE DE VIITOR

În toamna lui 2010 a încolțit în mintea și sufletul meu ideea că aș putea să înființez o asociație a celor care și-au pierdut soțul ori soția. Un loc unde oameni ca mama mea să găsească ajutor gratuit. Planul meu era să adun cât mai mulți oameni în jurul meu care să mă ajute să îmi pun ideea în practică. Am creat blogul doliularomani.wordpress.com, unde povesteam despre mine și familia mea, dar și propuneam diverse întâlniri. Nu am avut nici bani, nici relații, doar o puternică dorință ca niciun om care iese în calea mea să nu mai sufere cum am suferit eu. Eu am fost norocoasă pentru că aveam acces la internet, știam engleză, am citit mult despre doliu, m-am “salvat” singură, dar mulți oameni trăiesc ani de zile cu rana pe suflet.

Treptat, am cunoscut mulți oameni care mi-au înțeles planul, m-au încurajat și s-au alăturat efortului meu complet voluntar. Am acumulat mii de ore de voluntariat, munceam continuu ca să explic lumii de ce trebuie să existe o asociație. Numele ei este “Există viață după doliu!”

Update 2015: Azi, în iulie 2015, consider că am reușit să îmi realizez acest plan, datorită oamenilor extraordinar de buni pe care i-am întâlnit și cu care am creat relații bazate pe o prietenie sinceră. Asociația a crescut și am ajutat mii de oameni, absolut necondiționat, în cea mai grea perioadă a vieții lor. Iar satisfacția mea este uriașă! Acum lucrez numai la asociație, nu mai am niciun alt job, fac ce îmi place cel mai mult: să ajut oamenii la necaz, să ofer ce am și ce știu, fără să cer în schimb nimic. Dar cumva Dumnezeu are grijă și de mine, pentru că am avut parte de multe lucruri frumoase în toți acești ani.

inscrieri proiect

Prezentarea proiectului

“Succes în viață pentru tinerii cu un singur părinte – program integrat de susținere psihologică și profesională”

“Asociația “Există viață după doliu!”, în parteneriat cu Universitatea Româno-Americană, implementează în București, în perioada 1 mai 2015 – 30 aprilie 2016 proiectul “Succes în viață pentru tinerii cu un singur părinte – program integrat de susținere psihologică și profesională”, finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Beneficiarii direcți ai proiectului sunt peste 100 de tineri cu vârsta între 15-25 ani care au pierdut recent un părinte și peste 200 de părinți singuri, profesori, asistenți sociali și alți profesioniști care lucrează cu aceste familii.

Valoarea finanțării este de 18.130 euro.

Scopul proiectului este de a îmbunătăți accesul la servicii sociale oferite familiilor monoparentale, prin crearea unei  comunități unde tinerii și părinții pot găsi sprijin psihologic, material, social și soluții la problemele lor.  În cadrul activităților, specialiști cu experiență vor furniza gratuit servicii de consiliere psihologică, psihoterapie de grup și sesiuni practice pentru dezvoltarea încrederii în sine și găsirea primului loc de muncă.

În Bucuresti și Ilfov sunt acum peste 1.000 de familii modeste cu tineri între 15-25 ani care întâmpină numeroase dificultăți după decesul unuia dintre părinți. Aceste familii au nevoie de repere, îndrumare și susținere directă, pentru a preveni abandonul școlar, depresia, abuzul de droguri sau alcool sau traficul de persoane.”

Download now [prezentarea proiectului in format PDF]